A fost odată ca niciodată,că de nu ar fi nu s-ar povesti,etc

Era odată un împărat puternic şi mare şi avea pe lângă palatele sale o grădină

frumoasă, bogată de flori şi meşteşugită nevoie mare! Aşa grădină nu se mai văzuse

până atunci, p-acolo. În fundul grădinii avea şi un măr care făcea mere de aur şi, de

când îl avea el, nu putuse să mănânce din pom mere coapte, căci, după ce le vedea

înflorind, crescând şi pârguindu-se, venea oarecine noaptea şi le fura, tocmai când 

erau să se coacă. Toţi paznicii din toată împărăţia şi cei mai aleşi ostaşi, pe care

îi pusese împăratul ca să pândească, n-au putut să prinză pe hoţi. În cele de pe

urmă, veni fiul cel mai mare al împăratului şi-i zise :

- Tată, am crescut în palatele tale, m-am plimbat prin astă grădină de atâtea ori şi

am văzut roade foarte frumoase în pomul din fundul grădinii, dar n-am putut gusta

niciodată din ele; acum a dat în copt, dă-mi voie ca nopţile astea să păzesc însumi,

şi mă prinz că voi pune mâna pe acel tâlhar care ne jefuieşte.

- Dragul meu, zise tată-său, atâţia oameni voinici au păzit şi n-au făcut nici o

ispravă. Doresc prea mult să văz la masa mea măcar un măr din acest pom care

m-a ţinut atâta sumă de bani şi de aceea, iată, mă înduplec şi te las ca să

pândeşti, măcar că nu-mi vine a crede că o sa izbuteşti.

Atunci fiul împăratului se puse la pândă o săptămână întreagă: noaptea pândea

şi ziua se odihnea; iară când fu într-o dimineaţă, se întoarse trist la tată-său şi-i

spuse cum priveghease până la miezul nopţii, cum pe urmă îl apucase o piroteală

de nu se mai putea ţinea pe picioare, cum, mai târziu, somnul îl copleşi şi căzu ca

un mort, fără să se poată deştepta decât tocmai când soarele era ridicat de două

suliţe, şi atuncea văzu că merele lipsesc.

Nepovestită fu mâhnirea tatălui său, când auzi spunându-i-se astă întâmplare.

De silă, de milă, fu nevoit a mai aştepta încă un an, ca să facă şi voia fiului său

celui mijlociu, care cerea cu stăruinţă de la tată-său să-l lase şi pe dânsul să

pândească, şi se lega că el va prinde pe hoţii care îi făceau atâta întristare.

Timpul veni, merele începură a se pârgui; atunci fiul său cel mijlociu păzi şi el;

dară păţi şi el ca şi frate-său cel mare.

Tată-său, deznădăjduit, pusese în gând să-l taie; dar fiul său cel mai mic,Prâslea,

veni cu rugăciune către tată-său şi-i zise:

- Tată, atâţia ani l-ai ţinut, ai suferit atâtea necazuri după urma acestui pom, mai

lasă-l, rogu-te, şi anul acesta, să-mi încerc şi eu norocul.

- Fugi d-aci, nesocotitule, zise împăratul. Fraţii tăi cei mai mari, atâţi  şi atâţi oameni

voinici şi deprinşi cu nevoile n-au putu face numic, şi tocmai tu, un mucos ca tine, o să

izbutească ? N-auzi tu ce prăpăstii spun fraţii tăi ? Aici trebui să fie ceva vrăji.

- Eu nu mă încumet, zise Prâslea, a prinde pe hoţi, ci zic că o încercare de voi face

şi eu, nu poate să-ţi aducă nici un rău.

Împăratul se înduplecă şi mai lăsă pomul netăiat încă un an.

Sosi primăvara: pomul înflori mai frumos şi legă mai mult decât altădată. Împăratul

se veseli de frumuseţea florilor şi de mulţimea roadelor sale, dară când se gândea

că nici anul acesta n-o să aibă parte de merele lui cele aurite, se căia că l-a lăsat

netăiat. Prâslea se ducea adesea prin grădină, dădea ocol mărului şi tot plănuia.

În sfârşit, merele începură a se pârgui. Atunci fiul cel mai mic al împăratului zise :

- Tată, iată a sosit timpul; mă duc să pândesc şi eu.

-Du-te, zise împăratul; dar negreşit că şi tu ai să te întorci ruşinat ca fraţii tăi cei mai

mari.

- Pentru mine n-are să fie aşa mare ruşine, zise el; fiindcă eu nu numai că sunt mai

mic, dar nici nu mă leg ca să prinz pe tâlhari, ci numai o încercare să fac.

Cum veni seara, se duse, îşi luă cărţi de citit, două ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţile.

Îşi alese un loc de pândă într-un colţ pe lîngă pom, bătu ţepuşele în pământ şi se

puse între ele, aşa cum să-i vină unul dinainte şi altul la spate că, dacă îi va veni

somn şi ar moţăi, să se lovească  cu barba în cel de dinaintea lui şi dacă ar da

capul pe spate, să se lovească cu ceafa în cel de dinapoi.

Astfel pândi până când, într-una din nopţi, cam pe la miezul nopţii, simţi că-l atinge

încetişor boarea zorilor care îl îmbăta cu mirosul său cel plăcut, o piroteală

moleşitoare se alegă de ochii lui; dar loviturile ce suferi vrând să moţăiască îl

deşteptară, şi rămase priveghind până când, pe la revărsat de zori, un uşor fâşâit

se auzi prin grădină. Atunci, cu ochii ţintă la pom, luă arcul şi sta gata; fâşâitul se

auzi mai tare şi un oarecine se apropie de pom şi se apucă de ramurile lui; atunci

el dete o săgeată, dete două şi, când dete cu a treia, un geamăt ieşi de lângă pom

şi apoi o tăcere de moarte se făcu; iar el, cum se lumină puţin, culese câteva mere

din pom, le puse pe o tipsie de aur şi le duse la tatăl său.   

Niciodată n-a simţit împăratul mai mare bucurie decât când a văzut la masa sa

merele de aur din care nu gustase niciodată.

- Acum, zise Prâslea, să căutăm şi pe hoţ.

Dară împăratul, mulţumit că pipăise merele cele aurite, nu mai voia să ştie de hoţi.

Fiul său însă nu se lăsa cu una cu două, ci, arătând împăratului  dâra de sânge ce

lăsase pe pământ rana ce făcuse hoţului, îi spuse că se duce să-l caute şi să-l

aducă împăratului chiar din gaură de şarpe. Şi chiar de a doua zi vorbi cu fraţii lui

ca să meargă împreună pe urma hoţului şi să-l prinză.

Fraţii săi prinseră pizmă pe el pentru că fusese mai vrednic decât dânşii şi căutau

prilej să-l piarză; de aceea şi voiră bucuros să meargă. Ei se pregătiră şi porniră.

Se luară, deci, după dâra sângelui şi merse, până ce ieşiră la pustietate, de acolo

mai merse oleacă până ce dete de o prăpastie, unde se şi pierdu dâra. Ocoliră

împregiurul prăpastiei şi văzură că dâra de sânge nu mai înainta.

Atunci pricepură ei că în prăpastia aceea trebuie să locuiască furul merelor.

Dară cum să se lase înăuntru?

Porunciră numaidecât vârteje şi funii groase, şi îndată se şi gătiră. Le aşezară,

şi se lăsă fratele cel mare.

- Dar, zise el, când voi scutura frânghia, să mă scoateţi afară.

Aşa şi făcură. După fratele cel mare coborâ cel mijlociu şi făcu şi el ca cel dintâi,

atâta numai că se lăsă ceva mai jos.

- Acum e rândul meu să mă las în prăpastie, zise Prâslea, văzând că fraţii cei mari

se codesc; când voi mişca frânghia, voi mai mult să mă lăsaţi în jos; şi după ce

veţi vedea că frânghia nu se mai duce la vale, să puneţi paznici să păzească şi,

când va vedea că frânghia se mişcă de loveşte marginile groapei, să o trageţi afară.

Se lăsă şi cel mai mic dintre fraţi şi, de ce mişca frânghia, d-aia îl lăsară, până ce

văzură că frânghia nu mai sta întinsă, cum este când are ceva atârnat de capătul ei.

Atunci fraţii ţinură sfat şi ziseră:

- Să aşteptămpână ce vom vedea dacă face vreo izbândă, şi atunci, ori bine ori rău

de va face, să-l pierdem, ca să ne curăţim de unul ca dânsul care ne face de ruşine.

Prâslea ajunse pe tărâmul celălalt, se uită cu sfială în toate părţile, şi cu mare mirare

văzu toate lucrurile schimbate; pământul, florile, copacii, lighioane altfel făptuite erau

pe acolo. Deocamdată îi cam fu frică, dară îmbărbătându-se, apucă pe un drum şi

merse până dete de nişte palate cu totul şi cu totul de aramă.

Nevăzând nici pui de om pe care să-l întrebe câte ceva, intră în palat, ca să vază cine

locuia acolo. În pragul uşii îl întâmpină o fată frumuşică, care zise:

- Mulţumesc lui Dumnezeu că ajunsei să mai văz om pe tărâmul nostru. Cum ai ajuns

aice, frate, îl întrebă ea: aici e moşia a trei fraţi zmei, care ne-au răpit de la părinţii

noştri, şi suntem trei surori şi fete de împărat de pe tărâmul de unde eşti tu.

Atunci el povesti în scurt toată istoria cu merele, cum a rănit pe hoţ şi cum a venit

după dâra sângelui până la groapa pe unde s-a lăsat în jos la ea, şi o întrebă ce fel

de oameni sunt zmeii aceia şi dacă sunt voinici.

Ea îi spuse apoi că fiecare din zmei şi-a ales cîte una din ele şi le tot sileşte să-i ia

de bărbaţi, iară ele se tot împotrivesc cu fel de fel de vorbe, cerându-le cîte în lună şi

în soare, şi ei se fac luntre şi punte de le îndeplinesc toate voile.

- Ei sunt întradevăr voinici, adăugă ea, însă cu vrerea lui Dumnezeu poate îi vei birui.

Da până una alta ascunde-te, vai de mine! undeva, să nu dea zmeul peste tine în

casa lui, că e năbădăios şi se face leu-paraleu. Acum e timpul când are să vină la

prânz, şi are obicei de aruncă buzduganul cale de un conac şi loveşte în uşă, în masă

şi se pune în cui.

N-apucă să isprăvească vorba, şi se auzi ceva cum şuieră, că loveşte în uşă, în masă,

şi buzduganul se arătă şi se aşeză în cui. Dară Prâslea luă buzduganul, îl azvârli

înapoi mai departe decât îl azvârlise zmeul; şi când era prin dreptul lui îl atinse pe

umere.

Zmeul, speriat, stătu în loc, se uită după buzdugan, se duse de-l luă şi se întoarse

acasă. Când era la poartă, începu să strige:

- Hâm ! Hâm ! aici miroase a carne de om de pe tărâmul celălalt; ş i, văzând pe fiul de

împărat ce-i ieşise înainte, îi zise: Ce vânt te-a adus pe aici, omule, ca să-ţi rămână

oasele pe alt tărâm ?

- Am venit ca să prinz pe furii merelor de aur ale tatălui meu.

- Noi suntem, îi zise zmeul; cum vrei să ne batem? În buzdugane să ne lovim, în săbii

să ne tăiem, ori în luptă dreaptă să ne luptăm?

- Ba în luptă că e mai dreaptă, răspunse Prâslea.

Atunci se apucară la trântă, şi se luptară şi se luptară, până când zmeul băgă pe

Prâslea în pământ pînă la glezne; iar Prâslea se opinti odată, aduse pe zmeu şi,

trântindu-l, îl băgă în pământ până în genunchi şi-i tăie capul.

Fata, cu ochii plini de lacrimi, îi mulţumi că a scăpat-o de zmeu, şi-l rugă să-i fie milă

şi de surorile ei.

După ce se odihni vreo două zile, porni, după povaţa fetei, la soră-sa cea mijlocie care

avea palatele de argint.

Acolo, ca şi la cea mare, fu primit cu bucurie; fata îl rugă să se ascundă; iar el nu voi;

ci, când veni buzduganul să se aşeze în cui, pe care îl aruncase zmeul ei cale de două

conace, el îl aruncă mult mai îndărăt, izbind şi pe zmeu în cap; iară zmeul veni turburat,

se luptă cu Prâslea ca şi frate-său cel mare, şi rămase şi el mort.

Fata, după ce îi mulţumi, îl povăţui cum să facă ca să scape de robie şi pe sora lor cea

mică.

- Deşi e mai puternic, zise fata, decât fraţii lui pe care i-ai omorât, dar cu ajutorul lui

Dumnezeu şi mai ales că e şi cam bolnav din lovitura ce i-ai dat cu săgeata când a vrut

să fure merele, nădăjduiesc că-i vei veni de hac.

O săptămână întreagă se desfătară împreună cu amândouă fetele, şi Prâslea,

odihnindu-se de ostenelile ce încercase, porni şi către zmeul de al treilea.

Văzând palatele de aur în care locuia zmeul cel mic, rămase cam pe gânduri, dară,

luându-şi inima în dinţi, intră înăuntru. Când îl văzu fata, îl rugă ca pe Dumnezeu să o

scape de zmeu, care, zicea ea, e hotărât ca, îndată ce se va face sănătos bine, să o

silească oricum să se însoţească cu dânsul.

Abia isprăvise vorba şi buzduganul, izbind în uşă şi în masă, se puse în cui. Prâslea

întrebă ce putere are zmeul şi îi spuse că aruncă buzduganul cale de trei conace;

atunci el îl aruncă şi mai departe, lovindu-l în piept.

Zmeul, turburat de mânie, se întoarse numaidecât acasă.

- Cine este acela care a cutezat să calce hotarele mele şi intre în casa mea ?

- Eu sunt, zise Prâslea.

Dacă eşti tu, îi răspunse zmeul, am să te pedepsesc amar pentru nesocotinţa ta. Cum

ai vrut, venit-ai; dară nu te vei mai duce cum vei voi.

- Cu ajutorul lui Dumnezeu, îi răspunse Prâslea, am eu ac şi de cojocul tău.

Atunci se învoiră să se ia la luptă dreaptă,

                                  şi se luptară,

                                  şi se luptară,

                                  zi de vară

                                  până seara;

iară când fu pe la namiez, se făcură amândoi două focuri şi aşa se băteau; un corb

însă le tot da ocol, croncănind.

Văzându-l zmeul îi zise:

- Corbule, corbule ! ia seu în unghiile tale şi pune peste mine, că-ţi voi da stârvul ăsta

ţie.

- Corbule, corbule ! îi zise şi Prâslea, dacă vei pune peste mine seu, eu îţi voi da trei

stârvuri.

- Unde dă Dumnezeu să cază o asemenea tiftă peste mine! Mi-aş sătura sălaşul întreg.

- Adevăr grăieşte gura mea, îi răspunse Prâslea.

Corbul, fără, a mai întârzia, aduse în unghiile sale seu, puse peste viteazul Prâslea, şi

prinse mai multă putere.

Către seară zise zmeul către fata de împărat, care privea la dânşii cum se luptau, după

ce se făcuseră iară oameni.

- Frumuşica mea, dă-mi niţică apă să mă răcoresc, şi-ţi făgăduiesc să ne cununăm

chiar mâine.

Frumuşica mea, îi zise Prâslea, dă-mi mie apă, şi-ţi făgăduiesc să te duc pe tărâmul

nostru şi acolo să ne cununăm.

- Să-ţi audă Dumnezeu vorba, voinice, şi să-ţi împlinească gândul! îi răspunse ea.

Fata de împărat dete apă lui Prâslea de bău şi prinse mai multă putere; atunci strânse

pe zmeu în braţe, îl ridică în sus şi când îl lăsă jos, îl băgă până în genunchi în pământ;

se opinti şi zmeul, ridică şi el în sus pe Prâslea şi, lăsându-l jos, îl băgă până în brâu;

puindu-şi toate puterile, Prâslea mai strânse o dată pe zmeu de-i pârâi oasele şi,

aducându-l, îl trânti aşa de grozav, de-l băgă până în gât în pământ şi-i tăie capul; iară

fetele, de bucurie, se adunară împrejurul lui, îl luau în braţe, îl sărutau şi-i ziseră:

- De azi înainte frate să ne fii.

Îi spuseră apoi că fiecare din palatele zmeilor are câte un bici, cu care loveşte în cele

patru colţuri ale lor şi se fac nişte mere. Aşa făcură, şi fiecare din fete avură câte un măr.

Se pregătiră, deci, să se întoarcă pe tărâmul nostru.

Ajungând la groapă, clătină frânghia de se lovi de toate marginile gropii. Paznicii de sus

pricepură că trebuie să tragă frânghia. Se puseră la vârtejuri şi scoaseră pe fata cea

mare cu marul ei de aramă.

Ea, cum ajunse sus, arătă un răvăşel ce-i dase Prâslea, în care scria că are de bărbat

pe frate-său cel mai are. Bucuria fetei fu nespusă când se văzu iară pe lumea unde se

născuse.

Lăsară din nou frânghia şi scoase şi pe fata cea mijlocie, cu mărul ei cel de argint şi cu

o altă scrisoare, în care o hotăra Prâslea de soţie fratelui celui mijlociu.

Mai lăsară frânghia şi scoase şi pe fata cea mică: aceasta era logodnica lui Prâslea;

însă mărul ei de aur nu-l dete, ci îl ţinu la sine.

El simţise de mai-nainte că fraţii săi îi poartă sâmbetele şi, când se mai lăsă frânghia

ca să-l ridice şi pe el, dânsul legă o piatră şi puse căciula dasupra ei, ca să-i cerce;

iară fraţii dacă văzură căciula, socotind că este fratele lor cel mic, slăbiră vârtejile şi dete

drumul frânghiei, care se lăsă jos cu mare iuţeală, ceea ce făcu pe fraţi să crează că

Prâslea s-a prăpădit.

Luară, deci fetele, le duseră la împăratul, îi spuseră cu prefăcută mâhnire că fratele lor

s-a prăpădit, şi se cununară cu fetele, după cum rânduise Prâslea. Iară cea mai mică

nu voia cu nici un chip să se mărite, nici să ia pe altul.

Prâslea, care şedea deoparte, văzu piatra care căzuse cu zgomot, mulţumi lui

Dumnezeu că i-a scăpat  zilele şi se gândea ce să facă să iasă afară. Pre când se

gândea şi se plângea dânsul, auzi un ţipăt şi o văietare care îi umplu inima de jale;

se uită imprejur şi văzu un balaur care se încolăcise pe un copac şi se urca ca să

mănânce nişte pui de zgripsor. Scoase paloşul Prâslea, se repezi la balaur şi

numaidecât îl făcu bucăţele.

Puii cum văzură, îi mulţumiră şi-i ziseră :

- Vino încoa,omule viteaz, să te ascundem aici, că, de te va vedea mama noastră, te

înghite de bucurie.

Traseră o pană de la unul din pui şi-l ascunseră în ea.

Când veni zgipsoroaica şi văzu grămada aia mare de bucăţele de balaur, întrebă pe pui,

cine le-a făcut ăst bine ?

- Mamă, ziseră ei, este un om de pe tărâmul celălalt şi a apucat încoa spre răsărit.

- Mă duc, le zise ea, să-i mulţumesc. Ea porni ca vântul înspre partea încotro îi spusese

puii că a apucat omul. După câteva minute, se întoarse :

- Spuneţi-mi drept, le zise, încotro s-a dus.

- Spre apus, mamă.

Şi într-o bucată de vreme, ca de când începui să vă povestesc, străbătu cele patru părţi

ale tărâmului de jos şi se întoarse cu deşert. Ea ceru numaidecât să-i spuie. În cele de

mai pe urmă, îi ziseră puii :

- Dacă ţi l-om arăta, mamă, ne făgăduieşti că nu-i vei face nimic ?

- Vă făgăduiesc, dragii mei.

Atunci ei îl scoaseră din pană şi îl arătară; iară ea de bucurie, îl strânse în braţe şi cât

p-aci era să-l înghită, dacă nu l-ar fi acoperit puii.

- Ce bine să-ţi fac şi eu, pentru că mi-ai scăpat puii de moarte ?

- Să mă scoţi pe tărîmul celălalt, răspunse Prâslea.

- Greu lucru mi-ai cerut, îi zise zgripţuroaica; dară pentru că ţie îţi sunt datoare

mântuirea puilor mei, mă învoiesc la asta. Pregăteşte 100 oca de carne făcută

bucăţele de câte o oca, şi 100 de pâini.

Făcu ce făcu Prâslea, găti pâinile şi carnea şi le aduse la gura gropii. Zgripţuroaica

zise :

- Pune-te deasupra mea cu merinde cu tot şi, de căte ori oi întoarce capul, să - mi dai

câte o pâine şi câte o bucată de carne.

Se aşezară şi porniră, dându-i de câte ori cerea pâine şi carne. Când era aproape,

aproape să iasă, pasărea uriaşămai întoarse capul să-i dea de mâncare; dară carnea

se sfârşise. Atunci Prâslea, fără să-şi piardă cumpătul, trase paloşul şi-şi tăie o

bucată de carne moale din coapsa piciorului de sus şi o dete zgripsoroaicei.

După ce ajunseră deasupra şi văzu că Prâslea nu putea să umble, îi zise zgripsoroaica:

- Dacă nu era binele ce mi-ai făcut şi rugăciunea puilor mei, mai că te mâncam. Eu am

simţit că carnea care mi-ai dat în urmă era mai dulce decât cea de mai înainte, şi n-am

înghiţito-o; rău ai făcut de mi-ai dat-o.

Apoi o dete afară dintr-însa, i-o puse la loc, o unse cu scuipat de al său, şi se lipi. Atunci

se îmbrăţişară, îşi mulţumiră unui alteia, şi se despărţiră; ea se duse în prăpastia de

unde ieşiseră şi Prâslea plecă către împărăţia tatălui său.

Plecând către oraşul în care locuiau părinţii şi fraţii lui, îmbrăcat fiind în haine proaste

ţărăneşti, întâlni nişte drumeţi şi află de la dânşii că fraţii lui au luat de soţii pe fetele

care le-a trimis el, după cum le hotărâse însuşi, că părinţii lui erau foarte mâhniţi de

pieirea fiului lor celui mai mic, că fata cea mică e îmbrăcată în negru şi-l jeleşte şi că

nu voieşte a se mărita în ruptul capului, măcar că au peţit-o mai mulţi fii de împărat; că

acum, în cele din urmă, fraţii lui i-au adus un ginere preafrumos şi că o silesc cu toţii

să-l ia şi că nu se ştie de va putea scăpa.

Prâslea, auzind de toate acestea nu puţin s-a întristat în sufletul lui şi, cu inima înfrântă,

a intrat în oraş. Mai cercetând în sus şi în jos, află că fata a zis împăratului că, dacă

voieşte să o mărite cu tânărul care i-l aduseră, să poruncească a-i face şi a-i aduce

la odoare o furcă cu caierul şi fusul cu tot de aur şi să toarcă singură, fiindcă aşa îi

făcuse şi zmeul şi asta îi plăcea mult. Mai află că împăratul chemase pe starostea de

argintari şi-i poruncise zicându-i: " Iată, de azi în trei săptămâni să-mi dai gata furca

care o cere fata mea cea mică; că de unde nu, unde-ţi stau piciarele, îţi va sta şi capul";

bietul argintar se întoarse acasă trist şi plângând.

Atunci Prâslea se duse de se băgă ucenic la argintar.

Prâslea tot văzând pe stăpânu-său văitându-se fiindcă nu izbutise a face furca după

poruceală, îi zise:

-Stăpâne, te văd trist că nu poţi să faci furca ce ţi-a poruncit împăratul, iată mai sunt trei

zile până să se împlinească sorocul ce ţi-a dat, lasă-mă pe mine să o fac.

Argintarul îl goni, zicându-i:

- Atâţi meşteri mari n-au putut să o facă, şi tocmai un trenţăros ca tine să o facă ?

- Dacă nu-ţi voi da furca de azi în trei zile, răspunse Prâslea, să-mi faci ce vei voi.

Atunci se învoiră a-i da o odaie să lucreze numai Prâslea singur, şi pe fiecare noapte

să-i dea câte o trăistuţă de alune şi câte un pahar de vin bun.

Argintarul îi ducea grija, fiindcă, ascultând pe la uşă, n-auzea alt decât cum spărgea

alune pe nicovală !

Iară când fu a treia zi, el ieşi dis-de-dimineaţă din odaie cu furca pe tavă, pe care o

scosese din mărul zmeului, ce era la dânsul, şi o dete argintarului ca să o ducă fetei

împăratului.

Argintarul nu mai putea de bucurie, şi-i făcu un rând de haine; iar pe la nămiz, când

venise slujitorii împăratului ca să-l cheme la palat, el se duse şi îi dete furca care torcea

singură.

După ce împăratul se minună de frumuseţea ei, dete argintarului doi saci de bani.

Fata, cum văzu furca, îi trecu un fier ars prin inimă; ea recunoscu furca şi pricepu că

Prâslea cel viteaz trebuie să fi ieşit dasupra pământului. Atunci zise împăratului :

- Tată, cine a făcut furca poate să-mi facă încă un lucru pe care mi l-a adus la odoare

zmeul.

Iară împăratul chemă îndată pe argintar şi-i porunci să-i facă o cloşcă cu pui cu totul şi

cu totul de aur, şi-i dete soroc de trei săptămâni, şi, dacă nu i-o face-o , unde îi stă

picioarele îi va sta şi capul.

Argintarul, ca şi de-lalt rând, se întoarse acasă trist, dispreţui ca şi întâia oară pe

Prâslea, care îl întrebase şi de astă dată; iară dacă se înţeleseră la cuvinte, se învoiră

şi lucru se şi săvârşi cu bine.

Când văzu argintarul cloşca cloncănind şi puii piuind, cu totul şi cu totul de aur şi

ciugulind mei tot de aur, înţelese că trebuie să fie lucru măiestru.

Argintarul luă cloşca, o duse la împăratul, iară împăratul, după ce se minună îndestul

de frumuseţea şi gingăşia lor , o duse fetei şi-i zise :

- Iată, ţi s-au împlinit toate voile; acum fata mea , să te găteşti de nuntă.

- Tată, îi mai zise fata, cine a făcut aste lucruri trebuie să aibă şi mărul de aur al

zmeului; Porunceşte, rogu-te, argintarului să aducă pe meşterul care le-a făcut.

Primind porunca asta argintarul, se înfăţişă împăratului, rugându-se să-l ierte şi

zicându-i:

- Cum să aduc înaintea măriei tale pe meşter, fiindcă este om prost şi trenţeros şi

nu este vrednic să vază luminata faţă a măriei tale.

Împăratul porunci să-l aducă oricum ar fi.

Atunci argintarul, după ce puse de spălă pe Prâslea şi-l curăţi, îl îmbrăcă în nişte haine

noi şi-l duse la împăratul, iară împăratul îl înfăţişă fetei.

Cum îl văzu fata, îl cunoscu. Ea nu putu să-şi ţie lacrămile care o podidiseră, de

bucurie mare ce avu, şi zise împăratului:

- Tată, acesta este viteazul care ne-a scăpat din mâna zmeilor.

Şi, dând în genunche, îi săruta mâinile şi pe faţă şi pe dos.

Luându-i seama bine împăratul îl cunoscu şi dânsul, măcar că foarte mult se

schimbase. Îl îmbrăţişă şi-l sărută de sute de ori. Dar el tăgăduia.

În cele din urmă, inima lui înduioşată de rugăciunile tatălui său, ale mamei sale şi ale

fetei care rămăsese în genunche rugându-l, mărturisi că în adevăr este fiul lor cel mai

mic.

Prâslea le povesti apoi toată istoria sa, le spuse şi cum a ieşit dasupra pământului şi

le arătă şi mărul de aur al zmeului.

Atunci împăratul, supărat, chemă pe feciorii lui cei mai mari; dar ei cum văzură pe

Prâslea, o sfecliră. Iară împăratul întrebă pe Prâslea cum să-i pedepsească. Viteazul

nostru zise:

- Tată, eu îi iert şi pedeapsa să o ia de la Dumnezeu. Noi vom ieşi la scara palatului

şi vom arunca fiecare câte o săgeată în sus şi Dumnezeu, dacă vom fi greşiţi, ne va

pedepsi.

Aşa făcură. Ieşiră câte trei fraţii în curte, dinaintea palatului, aruncară săgeţile în sus şi,

când căzură, ale fraţilor celor mai mari le căzură drept în creştetul capului şi-i omorâră,

dar a celui mic îi cazu dinainte.

Iară dacă îngropară pe fraţii cei mai mari, făcură nuntă mare şi Prâslea luă pe fata cea

mică. Toată împărăţia s-a bucurat că le-a adus Dumnezeu sănătos pe fiu cel mai mic al

împăratului şi se mândrea, fălindu-se, de vitejiile ce făcuse el; iară după moartea

tătâne-său se sui el în scaunul împărăţiei, şi împărăţi în pace de atunci şi până în ziua

de astăzi, de or fi trăind.

Trecui şi eu pe acolo şi stătui de mă veselii la nuntă, de unde luai

                                              O bucată de batoc

                                              Ş-un picior de iepure şchiop

şi încălecai p-o şa, şi v-o spusei dumneavoastră aşa.