Cronici moldoveneşti, ungare, germane şi poloneze arată că în sec. XIII, pe teritoriul de

astăzi al Moldovei, existau deja formaţiuni statale româneşti.

La jumătatea sec.XIV, voievozii maramureşeni Dragoş şi Bogdan au întemeiat, la est de

Munţii Carpaţi, statul feudal Moldova.

Voievodul Dragos                                          Voievodul Bogdan I 

Tradiţia populară vorbeşte despre voievodul maramureşean Dragoş ca fiind primul care

a "descălecat " pe aceste meleaguri şi a întemeiat un mic stat în nordul Moldovei , cu

capitala la Baia. Potrivit legendei el urmărea, la vânătoare, un zimbru mare cu stea albă în

frunte.Urmărind zimbrul, a trecut munţii şi a ajuns într-o zona atât de frumoasă încât s-a

hotărât să întemeieze o aşezare.

Izvoarele istorice,amintesc despre o a doua "descălecare", a unui alt voievod maramureşean

Bogdan,la 1359.El a unificat micile state feudale din nord-vestul Moldovei(Ţara de Sus).

A profitat că regele Ungariei se afla în conflict cu Ţara Românească şi a proclamat

independenţa Moldovei. Regele Ungariei, Ludovic cel Mare, şi-a trimis armatele pentru a cuceri

noul stat, dar Bogdan a câştigat bătălia în urma căreia regatul ungar a recunoscut

independenţa Moldovei.

Domnitorii ce au urmat ( Roman I,Petru Muşat) au continuat procesul de unificare, astfel că

teritoriul Moldovei s-a extins mai ales spre est până la Nistru, iar în sud a cuprins şi Ţara de Jos

(jumătatea de sud a Moldovei) până la gurile Dunării şi la Marea Neagră.

Petru Muşat a mutat capitala la Suceava şi a bătut primele monede moldoveneşti,iar pentru a

evita cucerirea de catre Ungaria a acceptat suzeranitatea Poloniei.

Monedă emisa de Petru Muşat                                   

Sub Alexandru cel Bun, care a avurt o domnie lungă, Moldova a cunoscut un proces nou

de organizare administrativă şi politică, cât şi de dezvoltare economică.Tot el a obţinut

recunoaşterea mitropoliei Moldovei de către Patriarhia de la Constantinopol. Pentru a

păstra pacea ţării şi pentru a evita luptele cu regatul ungar, a recunoscut suzeranitatea

Poloniei, păstrând, astfel, intact teritoriul Moldovei.

În timpul domniei sale au avut loc primele bătălii cu Imperiul Otoman,care a încercat să

cucerească cetăţile de la gurile Dunării şi de la Marea Neagră(cetăţile Chilia şi Cetatea Albă).

Alexandru Cel Bun

În sec.XV, mai ales, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt(1457 - 1504), Moldova

a ajuns la cea mai mare întindere teritorială. Domnia lui Ştefan cel Mare a fost cea mai

îndelungată domnie a unui domnitor român. A fost perioada cea mai glorioasă din istoria

medievală a românilor.

Ştefan cel Mare a purtat 36 de bătălii importante

împotriva armatelor regatului ungar (victoria de la

Baia - 1467), polonez (victoria de la Codrii Cosminului -

1497) sau tătare pe care le - a izgonit dincolo de Nistru.

Cele mai multe au fost luptele duse împotriva Imperiului

Otoman, cea mai renumită fiind victoria de la Podul Înalt

(1475).

Lupta sa neobosită de apărare a Moldovei dar şi a

creştinătăţii impotriva expansiunii otomane i - au adus

respectul şi preţuirea principilor occidentali cât şi a

Papei,care totuşi nu i-au acordat şi sprijinul material şi

militar solicitat pentru a putea face faţă mai bine

expansiunii  turceşti.

Cu ţara slăbită de luptele grele duse, aproape de unul

singur,împotriva turcilor, Ştefan cel Mare a fost nevoit să

recunoască suzeranitatea otomană şi plata unui tribut.

Ştefan cel Mare şi Sfânt

Domnitorii români ce i-au urmat lui Ştefan cel Mare au încercat să păstreze moştenirea

acestuia. Dintre aceştia, istoria a consemnat domniile lui Ioan Vodă cel Viteaz sau cel

Cumplit ( a luptat cu vitejie şi îndrăzneală împotriva turcilor), Petru Şchiopul ( a stimulat

agricultura şi comerţul;a emis primele documente în limba română), Vasile Lupu ( a

introdus limba română în administraţie şi biserică şi a încercat unificarea Moldovei cu

Ţara Românească), marele cărturar Dimitrie Cantemir.

Ioan Vodă cel Viteaz                          Vasile Lupu                                Dimitrie Cantemir

Pentru a împiedica repetarea încercărilor de unire şi de obţinere a independenţei sau de

trecere sub influenţa poloneză sau rusă,ale domnitorilor români, Înalta Poartă nu a mai

acceptat domnitori români şi, începând cu 1711 până la 1821(110 ani) a instaurat, la fel

ca şi în Ţara Românească, regimul fanariot( domnitori de origine greacă din familii bogate

din cartierul Fanar din Istanbul).

Caracteristic Moldovei este faptul că, sub acţiunea puterilor vecine( Imperiul austriac,Polonia,

Imperiul rus,regatul ungar) dar şi a Imperiului Otoman,aceasta a fost divizată în decursul

timpului în Principatul Moldovei, Bucovina şi Basarabia. Astfel,Bucovina,timp de 144 de ani

(1774 - 1918), a fost incorporată Imperiului Habsburgic, iar nordul teritoriilor sale se află  în

Ucraina de astăzi. În 1812 Rusia a anexat teritoriile de la est şi sud - est de Prut pe care

astăzi se află Republica Moldova şi  sudul  Ucrainei.

În total s-au consemnat 300 de ani de stăpînire otomană.

În 1859, la 5 ianuarie, a fost ales domnitor în Moldova , Alexandru Ioan Cuza. La 24 ianuarie

acelaşi an,acesta este ales domnitor şi în Ţara Românească. În urma acestei duble alegeri

cele două ţări se unifică formând Principatele Unite Moldova şi Ţara Românească.

La 1862 Cuza a contopit adunările celor două Ţări într-un singur parlament,a fixat capitala

la Bucureşti. Principatul Moldovei şi-a înceteat existenţa intrînd în componenţa noului stat

ce a primit denumirea de România.

Alexandru Ioan Cuza